Imi aduc aminte ca atunci cand eram mica, imi puneam de multe ori intrebarea: de ce noi nu avem o femeie presedinte?

Si pe vremea aia chiar nu se punea problema de orientari feministe, culturi masculine sau asa ceva, pentru ca nici macar nu aveam termenii astia in vocabular. Dar pur si simplu, realizam, in termeni simpli, ca norma unanim acceptata in societatea anilor ‘90 era ca barbatii sa fie sefi (in casa, la serviciu, pretutindeni).

Acum, dupa aproape 20 de ani de la primul semn de intrebare, facand o radiografie a situatiei curente, realizez ca, de fapt, lucrurile nu s-au schimbat major; e drept, balanta la nivel politic si social s-a mai echilibrat in favoarea sexului “frumos” (prefer sa zic asa, in loc de “slab”), dar continua sa existe discrepante serioase.

Chiar daca in restul lumii, exista societati in care femeile sunt lideri recunscuti si principalii decidenti politici, economici, iar noi romanii, ne aratam mandri ca ne inspiram din culturile evoluate, tot am ramas cu multi pasi in urma si nu realizam de fapt cat de urias e decalajul. Si cu cat pierdem din vedere aceste aspecte si lasam lucrurile sa curga ca pana acum, cu atat va fi mai greu sa recuperam si, mai ales, sa vindecam traumele si scindarile sociale.

Cred ca singura solutie e ca, indiferent carui segment apartinem (feminin sau masculin), sa incurajam femeile sa devina lideri in vietile lor, in comunitatile din care fac parte, incepand de cat mai devreme (fetitele sa aiba si ele rolurile principale in serbarile de la gradi, apoi in scoala si in facultate, sa fie „sefe” de clasa si de promotie). E datoria parintilor, intr-o prima faza, sa trateze in mod egal baietii si fetitele, sa le acorde sanse egale, pentru ca nu cred ca exista greseala mai mare a umanitatii, decat aceea de a segmenta si de a pune limitari (barbatii sunt facuti pentru ceva, femeile pentru altceva). In realitate, toti suntem “la fel de” oameni si pe langa acele caracteristici strict fizice care ne traseaza o anumita misiune in viata (de exemplu, faptul ca femeile au menirea de a aduce viata pe lume), cand vine vorba de societate sau de economie, toti suntem egali si avem puterea de a schimba lucrurile in bine, fiecare in felul nostru.

Si mai e ceva: nu e vorba in toata “pledoaria” asta despre sustinerea drepturilor femeii sau despre emancipare, ci pur si simplu despre nevoia acuta de schimbare intr-o lume care nu prea e asa cum ne-am dori. Si daca tot alergam dupa progres si recunoastem cu toti ca am atins punctul limita, probabil ca a venit timpul sa cautam inspiratia in alte figuri, sa ne calam dupa alte modele si, mai presus de toate, sa contribuim personal la schimbarea paradigmelor culturale pe care nu le mai consideram relevante pentru mileniul 3. Cred cu tarie ca o femeie sef de stat ar putea, cu o doza zdravana de curaj, sa conduca cu succes o astfel de schimbare si sa dea drumul unui lant de realizari pentru toti membrii societatii.