Imi aduc aminte ca atunci cand eram mica, imi puneam de multe ori intrebarea: de ce noi nu avem o femeie presedinte?

Si pe vremea aia chiar nu se punea problema de orientari feministe, culturi masculine sau asa ceva, pentru ca nici macar nu aveam termenii astia in vocabular. Dar pur si simplu, realizam, in termeni simpli, ca norma unanim acceptata in societatea anilor ‘90 era ca barbatii sa fie sefi (in casa, la serviciu, pretutindeni).

Acum, dupa aproape 20 de ani de la primul semn de intrebare, facand o radiografie a situatiei curente, realizez ca, de fapt, lucrurile nu s-au schimbat major; e drept, balanta la nivel politic si social s-a mai echilibrat in favoarea sexului “frumos” (prefer sa zic asa, in loc de “slab”), dar continua sa existe discrepante serioase.

Chiar daca in restul lumii, exista societati in care femeile sunt lideri recunscuti si principalii decidenti politici, economici, iar noi romanii, ne aratam mandri ca ne inspiram din culturile evoluate, tot am ramas cu multi pasi in urma si nu realizam de fapt cat de urias e decalajul. Si cu cat pierdem din vedere aceste aspecte si lasam lucrurile sa curga ca pana acum, cu atat va fi mai greu sa recuperam si, mai ales, sa vindecam traumele si scindarile sociale.

Cred ca singura solutie e ca, indiferent carui segment apartinem (feminin sau masculin), sa incurajam femeile sa devina lideri in vietile lor, in comunitatile din care fac parte, incepand de cat mai devreme (fetitele sa aiba si ele rolurile principale in serbarile de la gradi, apoi in scoala si in facultate, sa fie “sefe” de clasa si de promotie). E datoria parintilor, intr-o prima faza, sa trateze in mod egal baietii si fetitele, sa le acorde sanse egale, pentru ca nu cred ca exista greseala mai mare a umanitatii, decat aceea de a segmenta si de a pune limitari (barbatii sunt facuti pentru ceva, femeile pentru altceva). In realitate, toti suntem “la fel de” oameni si pe langa acele caracteristici strict fizice care ne traseaza o anumita misiune in viata (de exemplu, faptul ca femeile au menirea de a aduce viata pe lume), cand vine vorba de societate sau de economie, toti suntem egali si avem puterea de a schimba lucrurile in bine, fiecare in felul nostru.

Si mai e ceva: nu e vorba in toata “pledoaria” asta despre sustinerea drepturilor femeii sau despre emancipare, ci pur si simplu despre nevoia acuta de schimbare intr-o lume care nu prea e asa cum ne-am dori. Si daca tot alergam dupa progres si recunoastem cu toti ca am atins punctul limita, probabil ca a venit timpul sa cautam inspiratia in alte figuri, sa ne calam dupa alte modele si, mai presus de toate, sa contribuim personal la schimbarea paradigmelor culturale pe care nu le mai consideram relevante pentru mileniul 3. Cred cu tarie ca o femeie sef de stat ar putea, cu o doza zdravana de curaj, sa conduca cu succes o astfel de schimbare si sa dea drumul unui lant de realizari pentru toti membrii societatii.

179_big

Am ajuns, in sfarsit, la teatru! Dupa o pauza pe care mi-e rusine sa o pronunt, dar care mi-a priit, pentru ca am ajuns sa apreciez si mai mult reintalnirea. Si pentru ca am vrut sa fie cu totul deosebit, am ales EGOISTUL, despre care auzisem numai laude, dar eram tare curioasa sa vad prestatia marelui actor Beligan.

Si tot ce pot spune este ca rolul i se potriveste magistral lui Beligan, parca ar fi pur si simplu realizat dupa chipul si asemanarea lui (la fel de calm, echilibrat si flegmatic precum personalitatea sa).

Iar experienta a fost de neuitat, nu doar prin prisma spectacolului actoricesc de o calitate ireprosabila, ci si prin sentimentul de “trezire” pe care l-am incercat atat in timpul piesei, cat si multa vreme dupa aceea.

Piesa este foarte inteligent construita, avand la baza o viziune rationala, usor cinica, despre tot ce inseamna OAMENI, RELATII, IUBIRE, VIATA in general.

Spectacolul cu totul a fost unul de-a dreptul savuros, la nivel comic, dar, in acelasi timp, extrem de profund si introspectiv, urmarind evolutia si framantarile unui om care toata viata s-a dedicat unei familii si unor prieteni mereu nemultumiti si vesnic profitori. Iar performanta lui Radu Beligan a fost una de exceptie, cu totul memorabila pentru spectatori, care, spre marea mea surprindere, erau in mare majoritate tineri. Am simtit atunci o bucurie nemarginita, pentru ca mi s-a reconfirmat cat de mult cantareste influenta unui MARE OM in deciziile tinerilor din ziua de azi.

Va recomand sa mergeti la aceasta piesa (daca se va mai tine), cum nu am mai recomandat nimic pana acum. Va promit ca veti avea parte si de rasete, si de lacrimi, si de suspans, veti fi impresionati de varsta maestrului, dar cel mai important, veti pleca de acolo cu adevarat bogati in spirit. Pentru ca ce am retinut din piesa, ca un laitmotiv al vietii omului este ca “sufletul e partea noastră cea mai fragilă, pentru că se sparge atât de uşor”. Nu-l lasati asadar sa se sparga, bucurati-l cu lucruri care va incanta si pe care le iubiti, cu pasiuni si cu frumos. Noi oamenii chiar avem puterea si darul sa cream frumosul, iar Radu Beligan este dovada suprema a acestui fapt.

Image

Nu te multumi niciodata cu putin! Un asemenea enunt poate parea arogant si egoist sau o fraza extrasa din clasicul curs de coaching, dar e cu adevarat singurul care ne poate misca inainte (si spun asta pentru ca o experimentez in fiecare zi :).

Nu te multumi cu putin, pentru ca, pe parcurs, te vei plafona si vei ajunge sa “existi”, in loc sa traiesti viata la maxim, nelasand nimic memorabil in urma ta. Poti fi recunoscator pentru ce ai, dar asta nu inseamna ca nu are rost sa tinzi catre mai mult. Niciodata progresul nu s-a produs pur si simplu, niciodata fericirea nu a cazut din cer, ci toate au fost provocate de oameni curajosi, doritori de mai mult si de mai bine.

Fiecare zi poate fi o noua sansa sa devii mai bun decat esti acum, cautand oameni de valoare in jurul tau, investind in tine si in ambitiile tale, nelasand frica sa te opreasca din infaptuirea celor mai indraznete si nebunesti idei.

Indrazneste sa faci totul cu pasiune si dedicare, iar succesul nu va intarzia sa apara.

Daca iti spui asta in fiecare zi si crezi cu adevarat ca poti schimba in bine lucrurile din jurul tau, vei realiza ca, intr-adevar, EXISTA mai mult si EXISTA mai bine. Trebuie doar sa faci primul pas si sa ai incredere in steaua ta.

Shoot for the stars si poti deveni una din ele! :)

Chisinau_City

Am ajuns in Chisinau in cursul serii; pe drum, imi facusem tot felul de scenarii si ma asteptam sa confrunt cu o natiune lovita din toate partile; ma bucur ca am aterizat pe intuneric, astfel am reusit sa indepartez orice gand sententios la adresa Moldovei.

Si a fost o seara pe cinste – am savurat bucate locale delicioase, m-am dantuit in cel mai tare club din Europa (din totalitatea cluburilor vizitate de mine, imi permit sa spun asta :P), am dormit ca un prunc in “odaia” de hotel si a doua zi, chiar m-am bucurat de ce are de oferit Chisinaul.

Cu toate ca saracia se observa la fiecare colt de strada, orasul asta are cateva lucruri pe care nu le gasesti altundeva si care ii dau un farmec aparte (oamenii sunt pur si simplu frumosi, iar mancarea parca e atinsa de divinitate). Asa ca am ramas doar cu amintiri placute si cu dorinta de a ma reintoarce aici, pentru a-l cunoaste mai bine.

Nu o sa uit niciodata savoarea catorva formulari locale: “producere” pentru “productie”, “colectiv” pentru “echipa” si muuulte altele cu totul unice, ca si oamenii care le-au grait!

Iar bomboanele BUCURIA – Doamne, aproape ca am intrat in coma hiperglicemica din cauza lor, dar asta nu m-a impiedicat sa imi umplu geanta cu provizii si pentru acasa :)

daca nu v-ati prins, acum scriu sub influenta lor …

In fiecare zi, in plimbarile mele prin oras, vad oameni, deopotriva barbati si femei, copii si adulti, cu fetele plecate si fara nicio licarire de speranta sau bucurie in ochi. Nici macar de sarbatori :(

Toti sunt posomorati si par lipsiti de un scop clar in drumul lor; merg inainte, in virtutea inertiei, fara sa se gandeasca ce ii misca intr-acolo sau care e destinatia spre care se indreapta.

Ca atare, am incercat sa inteleg fenomenul, sa vad daca am trecut si eu prin asta si, mai ales, daca exista vreo cale la indemana oricui, de a transforma o viata monotona si total nepalpitanta, intr-o calatorie frenetica si plina de pasiune.

Majoritatea oamenilor sunt de parere ca pasiunea si talentul sunt foarte rare si ca sunt date numai anumitor persoane. Iar mitul cel mai frecvent pe care l-am cultivat cu totii in cultura noastra, fara sa ii depistam hibele majore pe care le are, este ca pasiunea nu poate fi creata sau fortata, ea ori este ori nu este.

Ei bine, nimic mai gresit decat asta!!! Parerea mea… De ce spun asta?
Pentru ca orice facem in mod curent are potential de a deveni pasiune. Putem sadi samanta pasiunii in orice demers sau activitate (chiar daca nu ne place in momentul asta). E nevoie doar de putina rabdare si deschidere si putem ajunge chiar sa iubim lucrurile pe care le facem oricum in mod normal.

Putem gasi pasiune in orice are viata in jurul nostru (in vecinii de la bloc, in prietenii de pe facebook, in jobul nostru de zi cu zi, in a scrie pe blog:), in a citi carti de SF, in a urmari telenovele, in a avea grija de animalele comunitare). Pentru ca, in cele din urma, toti oamenii sunt, prin natura si uneori inconstient, pasionati de lucruri din viata lor. Dar pentru ca nu acordam importanta acelor lucruri/momente/oameni, ne e greu sa vedem samburele pasiunii si ne resemnam cu gandul ca viata noastra e lipsita de substanta.

Astfel ca, DA, pasiunea poate fi “fabricata”, chiar si din lucrurile care in mod normal nu ne-ar placea atat de mult.

Putem descoperi sau confectiona pasiuni, fiind, pur si simplu, mai curiosi decat de obicei, mai atenti la starile noastre, pentru a ne da seama ce ne face fericiti cu adevarat, deschisi fata de noi insine si fata de ceilalti, mereu in compania altor oameni talentati si pasionati.

Numai asa, putem creste impreuna o cultura a pasiunii, a oamenilor manati de pasiuni puternice, dornici sa schimbe ceva in viata lor si a comunitatii.

Pe scurt, firul narativ al filmului este despre calatoria epica a personajelor, ce se intinde de-a lungul secolelor si epocilor (din trecut si viitor) si care are ca scop inconstient gasirea unor raspunsuri la unele din intrebarile existentiale fundamentale ale omenirii.

Filmul mi-a placut si nu mi-a placut. Am avut asteptari mari si la final am fost dezamagita.

Ce mi-a placut cel mai mult a fost ca mi-a dat senzatia ca o sa iau parte la ceva intr-adevar spectaculos si deosebit. Ca atare, m-am pus in pielea personajelor destul de usor si am trait impreuna cu ei momentele de deja-vu, ce pareau, exact ca in viata reala, foarte autentice. Mi-a mai placut desigur distributia, cu actori de mare exceptie, dar am apreciat cel mai mult performance-ul lui Doona Bae, care pentru mine a fost o revelatie in rolul pe care l-a jucat (a fost cea care m-a impresionat cu adevarat, ca dramatism si autenticitate a trairilor).

Mi-a mai placut faptul ca povestile erau interconectate si la fel de unice in felul lor (dar nu a fost singurul film cu acest concept). Si totodata trecerile imprevizibile de la o epoca la alta, de la o poveste la alta, toate curgeau intr-un mod frumos, chiar daca usor nenatural, dar daca erai implicat in naratiune, era mai usor sa realizezi ideea.

In schimb, efectele speciale si machiajele personajelor nu au fost din cele mai inspirate, nereusind sa redea intocmai acel firesc care sa ajute oamenii sa intelega, ajungand mai mult sa ii deruteze, decat sa le clarifice situatia.
Iar personajul acela straniu caruia nu i-am inteles rostul sau infatisarea, nu stiu de cine a fost gandit asa, dar mi-a displacut total (Old Georgie era numele lui) – da, am inteles, era un fel de Diavol, dar de ce aparea asa din senin si era imbracat ca un monstru marin???

All in all, miezul povestilor si profunzimea lor sunt de apreciat; e, de asemenea, normal ca o astfel de poveste sa fie ambigua si sa nu iti dea direct raspunsurile cautate (mai ales cand vorbim de reincarnare), dar sfarsitul atat de cliseizat (in care cei doi batranei, Tom Hanks si Halle Berry, au trait fericiti pana la SI mai adanci batraneti, inconjurati de o armata de nepoti si stranepoti, pe o planeta extraterestra, dar identica cu Pamantul) m-a dezamagit profund.

Si totusi executia nereusita a filmului nu imi va sterge din minte ideea ca exista realmente legaturi inexplicabile intre oameni si vieti in decursul timpului si ca nimic nu e intamplator. :)

“I believe there is another world, Sixsmith, a better world.”

Stiu in ce va consta. Melodia de gratie va fi asta, fara indoiala.

O cant de prea multe ori, singura prin toata casa, sau o fredonez in gand in cele mai neasteptate momente.

Am zis: e momentul sa o si cant live, in fata unei audiente care sa ma si aplaude :P

Can’t wait!!!! :)

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.